„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am…”
(I Corinteni 13,1)
Pr. Nikolai Saharov în Parohia Ortodoxă „Sfântul Nectarie”, 15 noiembrie 2014
Părintele Siluan (Osseel n.n) a spus că el nu vorbeşte limba de la Oxford; nici eu nu vorbesc limba lui Dumnezeu. Nu am venit să vă ţin o prelegere, nu aş îndrăzni aceasta, ci am venit să vorbim de la inimă la inimă. Mulţi oameni se întreabă : « oare este potrivit ca un monah să vorbească despre căsătorie ? Ce ştie el despre căsătorie ? » Dar oamenii ar trebui să ştie că scopul monahismului unul este: să ne înveţe să iubim, să-i iubim pe ceilalţi, în felul în care Dumnezeu ne iubeşte pe noi, pe toţi. Care este scopul căsătoriei, pot să vă întreb pe voi: care credeţi că este scopul căsătoriei ? Tot aşa, Cununia a fost instituită de Dumnezeu pentru dragoste şi El ne-a dat acest har să putem să iubim. Astăzi, în societate se pune mai mult accent pe forma exterioară a căsătoriei, dar Hristos nu a numit nuntă acest fel de „conviețuire”. Amintiţi-vă de discuţia de la fântână, cu femeia samarineancă, când Hristos S-a adresat femeii cu o chemare spre demnitate, de care ea a fost surprinsă. I-a spus : « Mergi şi cheamă pe bărbatul tău» (Ioan 4,16) ; ea I-a răspuns : « nu am bărbat », iar El i-a zis: „Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat.» (Ioan 4, 17-18). Aş adăuga: slujirea de soţ/soţie este o chemare foarte înaltă şi ca să fim demni de această chemare trebuie să facem un efort al întregii noastre fiinţe. În cultura noastră contemporană sensul căsătoriei este cu mult micşorat, însă noi trebuie să ne amintim cuvintele lui Hristos. Când S-a întrupat şi a început să propovăduiască, primele Lui cuvinte au fost: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4,17). Cuvintele acestea au aceeaşi putere, chiar şi astăzi. Împărăţia Cerurilor pe care ne-a promis-o Hristos nu este o instituţie politică, nici o schimbare în condiţia noastră exterioară, în lumea exterioară (Hristos nu a adus nicio schimbare lumii exterioare). Dar care a fost această schimbare adusă de Hristos? Ea a avut loc la nivelul relaţiilor interpersonale. A fost senzaţională, de negândit: dragostea care a fost semănată în inimile noastre este Împărăţia Cerurilor şi oamenii uneori uită că nunta este parte din această Împărăţie, dată omului ca dar. Căci oamenii, înainte de Hristos, uitaseră ce este cu adevărat nunta. Nunta este cununa creaţiei lui Dumnezeu. După ce Dumnezeu a creat toată lumea văzută – pământul şi cerul, vieţuitoarele – a ajuns la ultima etapă, care a necesitat atâta efort. Şi a spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1,26). Şi, ne spune Scriptura, a creat bărbat şi femeie, a instituit nunta ca ultimă etapă a creaţiei şi i-a dat chipul Său şi cred că atâta timp cât nu conştientizăm această înaltă chemare a nunţii de a împlini chipul lui Dumnezeu în om nu vom face decât cel mult să „trăim împreună”, dar nu ne vom „nunti”. Cred că ar trebui să conștientizăm această mare responsabilitate, această şansă pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o pentru a ajunge la asemănarea cu El. De ce credeţi că înainte de Hristos nu exista căsătorie? Înainte de Hristos, în toate religiile s-a pus accent pe trup, contact şi plăcere sexuală; în Vechiul Testament întâlnim şi haremuri, se practica poligamia etc. De ce credeţi? Ce schimbare a înfăptuit Hristos? Răspunsul constă în faptul că atitudinea interrelațională era alta în vechime. Ce vedeau bărbaţii în femeie înainte de Hristos? Strictă posesie – femeile nici măcar nu erau considerate fiinţe umane. Amintiţi-vă că şi la înmulţirea pâinilor în pustie s-au numărat 5000 de bărbaţi, afară de femei şi de copii, femeile nu erau numărate. Atitudinea înjositoare faţă de femeie privită numai ca trup, obiect al plăcerii – aceasta era atitudinea Vechiului Testament. Era o formă de iubire, dar atât de mult întinată de plăcere, încât nu se puteau întemeia relaţii în Hristos. Vine Hristos şi este atât de iubit de femei. Oare de ce credeţi? De ce credeţi că au fost capabile să Îl urmeze până la final, când până şi ucenicii, cei mai iubiţi ucenici, au fugit şi L-au lăsat singur pe cruce? Numai femeile I-au rămas credincioase şi erau gata să moară pentru El, chiar şi atunci. Motivul pentru aceasta este o pildă care ne-a fost oferită tuturor: Hristos a văzut în femei şi în toţi oamenii chipul lui Dumnezeu, acel „cel mai preţios mic absolut”, cum ar spune pr. Sofronie. Toţi oamenii poartă acest chip al lui Dumnezeu, iar Hristos le-a chemat pe femei spre această demnitate, după cuvântul lui Dumnezeu. Amintiţi-vă episodul cu Maria Magdalena la mormântul lui Hristos, când Acesta a înviat şi nimeni nu-L recunoştea, nici măcar Maria care Îl iubea foarte mult. Când stătea plângând la mormânt, Hristos S-a apropiat de ea şi i-a zis „Femeie, de ce plângi?”. În acel moment nu L-a recunoscut, căci oricine altcineva i-ar fi spus „femeie”, nu i-ar fi vorbit pe nume. Dar când Hristos i-a zis „Marie”, ea imediat L-a recunoscut, nu după înfăţişare, ci din atitudine, deoarece El singur o striga pe nume, preţuind-o şi respectându-o pentru demnitatea ei umană. Mariei Magdalena i-a fost încredinţată bucuria şi cinstea de a vesti Învierea Sa, ea fiind prima persoană care L-a văzut pe Hristos înviat. 3 Această atitudine ar trebui urmată de fiecare dintre noi în relaţiile noastre – să ajungem să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Şi cum putem realiza aceasta? Evanghelia ne spune: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” – aş adăuga: „vor vedea pe Dumnezeu în celălalt”. Tot Evanghelia ne învaţă un lucru uimitor, că la Judecată Hristos nu ne va întreba: „de ce nu ai fost ca Sfânta Maria Egipteanca? Sau ca Sf. Serafim de Sarov? De ce n-ai făcut asta şi asta?”, ci fiecăruia dintre noi ne va spune: „îi vedeţi pe aceşti mici fraţi ai Mei, ceea ce le-aţi făcut lor în viaţă, Mie Mi-aţi făcut – dacă i-aţi hrănit, pe Mine M-aţi hrănit etc.” În tradiţia monastică, „fratele nostru este viaţa noastră”, fratele nostru este „paşaportul” spre Rai sau locul… unde nu am vrea să mergem. La fel şi în căsătorie. Domnul a dat celor căsătoriţi o singură persoană, şansa ca prin acest har al iubirii să poată împlini poruncile evanghelice faţă de o singură persoană, iar la Judecată îi va chema la răspundere: „ceea ce ai făcut soţului/soţiei tale, Mie Mi-ai făcut”. Căsătoria este o taină prin care învăţăm să-L iubim de Dumnezeu şi pe oameni. Uneori când citesc Evanghelia mă gândesc că e o carte scrisă pentru cei îndrăgostiţi. Când iubeşti, este atât de uşor să împlineşti poruncile lui Hristos, e atât de firesc….pentru că legătura dragostei e în starea noastră firească. Când vrăjmaşul nu ne poate răpi acest dar, dragostea este starea firească a sufletului. Cartea despre Părintele Sofronie am intitulat-o: Iubesc, deci exist. Aceasta e starea noastră firească şi vedeţi că este aşa de uşor să împlineşti poruncile atunci când iubeşti. Când soţul sau soţia iubită vă cer: „Dragă, mă poţi ajuta să fac asta?”, ţâşniţi imediat: „sigur, nu numai asta, tot ce-mi ceri”, vă grăbiţi să împliniţi dorinţa celuilalt şi aceasta este o stare de har. Astăzi m-am gândit să vă menţionez câteva aspecte din tradiţia monahală. De ce uneori în căsătorie lucrurile merg prost? Ce se întâmplă? Aici monahii îi pot ajuta pe mireni cu experienţa lor căci în tradiţia monahală tot efortul este depus pentru păstrarea darului dragostei de la început. Datorită pr. Sofronie şi Sf. Siluan cunoaştem această taină a căii în Hristos, care ne ajută să depăşim greutăţile în viaţă. La început oamenii se întâlnesc, se cunosc, se îndrăgostesc şi totul este aşa de uşor, de firesc, un dat în sine – dragostea e simplă, numai vii şi iei. Aşa e şi în monahism: când vii la mănăstire şi primeşti harul de început, totul e aşa de frumos, ca în Rai, toţi fraţii/surorile îţi par ca îngerii, e uşor să-i iubeşti pe toţi, rugăciunea porneşte singură din inimă, Dumnezeu te ascultă şi Îl simţi aproape de tine. Aceasta este prima etapă a vieţii duhovniceşti, la fel şi în căsătorie. În căsătorie, la această etapă, când primeşti harul lui Dumnezeu – dragostea -, nu vezi niciun defect în celălalt, totul la el este minunat şi perfect. Fiecare trăsătură de caracter este văzută întro lumină pozitivă. De exemplu, dacă un băiat este smerit, fata care îl iubeşte va spune despre el: „este un cavaler”, dacă băiatul este mai dur, uneori foloseşte un limbaj mai sever, fata care îl iubeşte va spune despre el: „este un bărbat adevărat”. Şi înveţi să iubeşti totul la persoana respectivă, totul îţi aduce bucurie. Poţi vedea binele în tot, iar acesta este cu adevărat specificul iubirii, harul lui Dumnezeu, care nu permite umbră de întuneric. Apoi situaţia se schimbă. Ce se întâmplă? 4 Începi să vezi lucruri care la început ţi s-au părut bune, dar situaţia s-a schimbat. Vezi lucruri pe care nu le-ai văzut înainte. De fapt, unde a avut loc schimbarea? În persoana pe care o iubeşti? Nicidecum. Ceva se întâmplă aici şi acesta este momentul când monahii sunt extrem de atenţi faţă de acest dar al harului, dragostea, străduindu-se din toate puterile să nu-l lase „poluat” de gânduri. Când vine un gând împotriva unui frate de mănăstire, călugărul trebuie să-l respingă, să nu se învoiască cu el. Resping acest gând, mă lupt cu el, iar lupta cu gândurile este o artă. Există un ascetism al iubirii pe care fiecare ar trebui să-l înveţe, să-l trăiască. Numai prin asceză putem să ne păstrăm intactă iubirea cea dintâi. De unde vin aceste gânduri? De ce începi să vezi lucruri pe care nu le văzuseşi înainte? De unde vin? (răspunsuri din public: din slăbiciuni omeneşti, din mândrie, de la alţii, din egoism etc.) În monahism ni se cere să fim foarte atenţi cu gândurile! Unul dintre aspectele importante ale învăţăturii creștine se referă nu numai la Dumnezeu, om, ci şi la vrăjmaşul omului. Gândurile vin în mintea noastră, dar dacă nu le discernem, dacă acţionăm la sugestia lor suntem supuşi căderilor, ca Adam şi Eva în Rai. Celor doi li se dă acest rai care este Cununia, căci raiul nu este un loc în sine unde se duce o existenţă confortabilă, nu e un rai psihologic, al lucrului moral, ci Împărăţia lui Dumnezeu în om. Ce se întâmplă apoi în Rai? Vine şarpele cu gândurile şi sugestiile sale. Numele şarpelui în tradiţia noastră creştină este diavolul, „diavolos” în limba greacă. Ştiţi de unde vine acest cuvânt? În limba greacă „diavolon” înseamnă a despărţi, a dezbina. Traducerea exactă este a despărţi. Numele lui este „cel care dezbină” şi dacă îi ascultăm gândurile, sugestiile şi facem după cum ne ispiteşte, îi împlinim dorinţa, atunci îl lăsăm să câştige. Credeţi-mă, noi preoţii vă vorbim şi din experienţa noastră pastorală, aşa cum a fost în Rai cu Adam şi Eva, aşa este şi astăzi, iar prima ţintă a vrăjmaşului este dragostea dintre soţ şi soţie, face orice ca să o distrugă. Atunci, la sugestiile sale, începi să vezi lucruri pe care nu le-ai văzut înainte, totul devine greu şi supărător. Pe cel umil şi smerit pe care înainte îl vedeai un cavaler, acum îl vezi ca pe un om moale, bun de nimic. Despre cel mai dur vei spune că este sălbatic şi tot ce înainte te-a bucurat acum devine o sursă de suferinţă. Astfel vrăjmaşul ne scoate din Rai. Aşa s-a întâmplat şi cu Adam şi Eva când au acceptat gândurile rele împotriva lui Dumnezeu care este dragoste; aşa şi noi putem să ajungem să acuzăm pe celălalt, să lăsăm să se dezlănţuie această patimă a aducerii de acuzaţii. Chiar şi lui Dumnezeu vom ajunge să-i găsim vină, chiar şi lui Hristos care este fără de păcat – aşa şi evreii, Lau acuzat pe Hristos, I-au găsit vină. Însă această logică a acuzării celuilalt este a diavolului, căci el este cel care dezbină. Atunci când Adam şi Eva, otrăviţi duhovniceşte de diavol, au căzut din Rai, Dumnezeu a zis: „Voi pune la poarta Raiului un heruvim să-l păzească, ca nimic necurat să nu intre în acest loc sfânt” (citatul exact şi locul din Scriptură). Aşa este şi cu noi: când trăim în Raiul iubirii, trebuie să punem un heruvim de foc de pază, înaintea minţilor şi inimilor noastre, unde avem un altar închinat persoanei iubite, pentru ca nimic murdar, niciun gând rău să nu pătrundă în această „sfântă a sfintelor” a sufletului nostru, să se atingă de imaginea soţului sau a 5 soţiei. Păstraţi cu sfinţenie această dragoste de început, acest har dăruit de Dumnezeu. Mulţi oameni iau acestea ca pe un lucru firesc: se îndrăgostesc, iubesc o femeie sau un bărbat, dar apoi devin napăsători faţă de acest mare dar de la Dumnezeu. Însă trebuie să ştim că fiecare dar presupune şi responsabilizarea noastră, participarea şi efortul nostru pentru păstrarea lui. Lui Adam şi Evei li se încredinţase grădina Raiului, nu? Cu o grădină ce se întâmplă dacă nu e îngrijită? Nici nu ne putem imagina! Ce se întâmplă cu căsătoria noastră dacă nu avem grijă de ea? Când oamenii vin şi-mi spun: „Părinte, relaţia noastră nu a funcţionat”, eu le spun: „nu relaţia voastră nu a funcţionat, ci voi nu v-aţi îngrijit de ea, aţi nesocotit darul pe care vi l-a dat Dumnezeu, talantul Sau nu l-aţi lucrat”. Cu toţii aţi citit Micul prinţ al lui Saint-Exupery şi ştiţi cum îşi începea el fiecare dimineaţă – spunea: „planeta mea este foarte mică şi trebuie să tai mereu tulpinele de baobab, căci dacă cresc îmi vor distruge planeta”. La fel şi noi trebuie să ne păzim inimile de seminţele rele aruncate de vrăjmaş. După prima perioadă a îndrăgostirii vin şi vremuri mai grele – întotdeauna vin, inevitabil, căci trebuie să învăţăm să ne facem al nostru ceea ce ne-a fost dat ca dar: iubirea; trebuie să luptăm, să depunem efort ca ea să devină firea noastră. Aceasta este a doua etapă a vieţii duhovniceşti, atât în mănăstire cât şi în familie. Sfântul Siluan spune: „trebuie să faci ce te învaţă harul”. Iar acesta întotdeauna te îndeamnă să vezi partea bună din cealaltă persoană. Îmi vine acum în minte şi porunca lui Hristos pentru atunci când începem să vedem lucruri urâte la fratele nostru: dacă ochiul tău drept te ispiteşte, mai bine scoate-l afară! Căci îţi este mai bine să fii în Rai cu un singur ochi, decât să fii în iad şi să vezi cu ambii. Dragostea este o chemare foarte înaltă. În mănăstire, în această a doua etapă, totul devine un iad. Din rai mănăstirea se tranformă în închisoare, slujbele zilnice se transformă în rutină, părinţii şi fraţii dacă înainte ţi se păreau îngeri acum ţi se par draci. Poate ştiţi o poveste din Pateric. Un avva l-a întrebat pe avva Isaia: „Părinte, cine zici că sunt?”, „Părinte, îmi pari un înger al lui Dumnezeu care vorbeşte”. După un an iar l-a întrebat şi i-a spus că i se pare că este un om obişnuit. Când l-a întrebat a treia oară, după alt an, acesta i-a răspuns: „Părinte, să fiu cinstit, orice spui mă răneşte, chiar şi cele bune pe care le spui”. Aşa este când pierdem harul, când cădem din iubire. Amintiţi-vă pilda talanţilor spusă de Hristos: lucrând bogăţia pe care o primeşti, ţi se mai adaugă; dacă nu ai fost slugă credincioasă peste ce ai primit (şi nu era al tău), cum vei face să fie al tău (cum îţi vei apropria acel dar?) – şi asta e în special valabil pentru harul dragostei primit. Dacă nu ai fost credincios acestui har de început, darul lui Dumnezeu, şi asemenea slugii nevrednice ai îngropat talantul în pământ, lăsându-l acolo în groapă, cine îţi va mai da dragostea pentru veşnicie (ca dar pe care să îl păstrezi veşnic)/ cum vei mai moşteni dragostea în veşnicie? Aici este important să ştim că după căderea lui Adam, omul trebuie să se pocăiască, să cunoască această stare a pocăinţei. Şi cum înţelegem pocăinţa? 6 Fiecare tradiţie, fiecare neam o înţelege în mod diferit. De exemplu, la ruşi „pocaine” înseamnă să îţi pară rău pentru ceva ce ai făcut, la fel şi în engleză „repentance” înseamnă un regret pentru ceva ce am făcut în trecut şi aş vrea să nu-l fi făcut. Însă cuvântul grecesc pentru pocăinţă, „metanoia”, înseamnă o completă transformare a gândirii. Câştigi o minte nouă, mintea lui Hristos, care nu mai poate gândi răul, ci vede totul în lumina dragostei. Dragostea va găsi întotdeauna scuze că să-l ierte pe celălalt, vrăjmaşul va găsi întotdeauna scuze că să acuze. Hristos, chiar şi pe cruce, atunci când a suferit mari chinuri şi a fost părăsit de toată lumea, Se gândea cu dragoste la cei care L-au răstignit şi a zis: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”. A găsit scuze şi pentru cei mai cruzi oameni care L-au răstignit. Acesta este raţionamentul din dragoste/ aşa gândeşte dragostea. Aceasta este schimbarea minţii prin dragoste, acea schimbare a gândirii care are loc în mintea şi inima unei persoane. Sf. Pavel ne recomandă tuturor să avem „mintea lui Hristos”: aceea de a iubi necondiţionat. Credeţi-mă, ca preot am de a face cu multe familii. Când începem să vorbim despre „am început să văd la el/ea lucruri urâte pe care nu le văzusem până acum”, totul începe cu o listă de lucruri mărunte cum ar fi: „îşi pune pantalonii nepotriviţi”, „nu foloseşte pasta de dinţi bună”, „conduce în acest mod supărător” etc. Uneori le dau această listă de gânduri mărunte pe care dracul le aduce în minte pentru a-l acuza pe soţ/soţie pentru a se uita la ele de la distanţă, a lua seama la sine şi să dobândească trezvia minţii, să-şi dea seama cât de ridicole sunt toate acele acuze pe care dracul le scorneşte faţă de marele dar al dragostei pe care Dumnezeu l-a oferit inimii lor. Una din marile tactici ale vrăjmaşului este să ne facă să vedem ce nu avem, ce ne lipseşte, în detrimentul darurilor pe care le-am primit de la Dumnezeu. Cea mai mare taină a Bisericii noastre este Liturghia, Sfânta Euharistie şi participarea la ea este un foarte bun criteriu al stării noastre duhovniceşti. Îi poţi mulţumi lui Dumnezeu din toată inima ta? Îi eşti recunoscător? Poţi spune aceste cuvinte: „Ţie ne rugăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru”, gândindu-te la soţul/soţia ta ca la un dar de la Dumnezeu? Dacă nu putem şi minţile noastre sunt poluate cu gânduri drăceşti, ştiţi foarte bine care este sfârşitul, vor fi din ce în ce mai multe acuzaţii, până la nebunie. Iarăşi mă gândesc la cuvintele lui Hristos Care a spus: „cel ce păzeşte poruncile Mele nu va cunoaşte moartea”. La ce fel de moarte se referea Hristos? Nu la moartea fizică, ci la moartea sufletească, duhovnicească, moartea a ceea ce este mai important în tine ca persoană, ca relaţie, a dragostei tale, a credinţei etc. Această moarte este mai dureroasă decât moartea fizică. Uneori oameni căsătoriţi vin la mine şi se plâng în legătură cu soţii lor, că au făcut asta şi asta. Când îi aud îmi vin pe dată în minte sau mai degrabă în inimă cuvintele lui Hristos: dacă nu vă pocăiţi, veţi muri în păcatele voastre. „Dar a făcut aceasta, înţelegeţi, părinte?”, „Înţeleg, dar cum pot găsi cheia către inima ta, cum pot să o schimb şi să-ţi aduc cuvintele lui Hristos, cum să te fac să te gândeşti la calea pocăinţei la care ne cheamă Hristos pe fiecare: pocăieşte-te, căci Împărăţia lui Dumnezeu – care este dragoste – este la uşa inimii tale. Dacă te pocăieşti, va intra cu bucurie”. 7 *** Întrebări şi răspunsuri: 1. Astăzi, în lume – în Rusia, Ucraina, Africa, India, China, Olanda, oriunde – avem de-a face cu războaie, lipsă de respect, orice altceva dar nu dragoste. Mai ales acum cu globalizarea, mijloacele mass-media aflăm totul din orice colţ al globului – lucruri pe care înainte nu le ştiam – şi suntem zilnic bombardaţi cu totul felul de informaţii din afară. Şi trebuie să fim foarte vigilenţi ca acestea să nu ne afecteze. Lumea într-adevăr ne afectează viaţa noastră, nu putem trăi într-o cochilie, separaţi de lume. Cunosc multe familii care au avut de suferit tocmai de pe urma situaţiei politice sau istorice. Iar pr. Sofronie ne spunea că nu putem să evităm suferinţa, chiar dacă am vieţui departe de lume, în singurătate; tot vom suferi căci firea noastră umană suferă, noi suntem omenirea întreagă, iar dacă o parte a trupului suferă, tot trupul suferă. Dacă se întâmplă ceva grav într-o anumită parte a lumii, tot vom fi afectaţi, chiar dacă la nivel informaţional nu cunoaştem nimic despre acea situaţie…sunt acele momente când cădem în tristeţe, disperare, atunci suntem în comuniune cu cineva care împarte suferinţa sa cu noi. Părintele Sofronie ne-a mai învăţat să nu fugim de aceasta, căci noi suntem intreg-Adamul, omenirea care suferă. Şi care este calea, ce să facem? Nu trebuie să ne lamentăm, să jelim – Hristos a fost cel mai mare optimist în ceea ce priveşte lumea aceasta. Părintele Sofronie zice: în Hristos nu este nicio tragedie, El este biruitorul lumii, nimeni nu poate lua înapoi această victorie, victoria iubirii. Dumnezeu Tatăl I-a spus: „şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Cum credeţi că Dumnezeu îi va supune pe vrăjmaşii lui Hristos? Prin ce mijloace? Prin dragoste. Căci dragostea pe care Hristos ne-a arătat-o este cea mai puternică armă. De aceea lumea Îl urăşte atât de mult pe Hristos, căci nu are niciun răspuns la această dragoste atât de evidentă, de puternică, înţelege că El este biruitorul, a câştigat deja. Deci aceasta este calea prin care poate fi biruită lumea: dragostea. Sfântul Serafim de Sarov spunea: dobândeşte harul în inima ta şi mii de oameni vor fi mântuiţi în jurul tău. Aş spune: pune în inima ta dragoste, mai ales în cadrul căsătoriei, şi familia ta se va mântui. Dar începe întotdeauna cu tine, nu aştepta întâi de la soţul sau soţia ta. Uneori vin oameni şi-mi spun: „Părinte, ce pot să fac? Soţia meu se poartă aşa şi aşa”. Când începem să analizăm împreună, cel care venise să se plângă îşi dă seama că poate şi el ar face la fel în aceeaşi situaţie. Căsătoria este o taină minunată, a pocăinţei, a schimbării minţii, este o „topitoare” în care persoanele noastre sunt şlefuite, pregătite pentru viaţa veşnică. Aşa cum suntem acum, aşa vom fi şi în Rai, dacă nu ne schimbăm să devenim vrednici de Rai şi să putem trăi alături de Hristos în veşnicie. În acest proces de şlefuire, să încercăm să-l privim pe celălalt – soţ sau soţie – ca pe oglinda noastră, căci acel lucru se întoarce la tine: ceea ce ai văzut tu în celălalt. Astăzi cel mai mult uităm de comunicare, de cultura cuvântului. Încercaţi să vă gândiţi cum vorbiţi cu soţul sau soţia dvs. Ce cuvinte folosiţi? Hristos a zis că vom da seama de fiecare cuvânt pe care l-am spus şi văd cum aceasta se împlineşte deja în viaţa de familie. Cuvintele pe care le spunem celuilalt fac parte din relaţia noastră; pe ele ne putem fie construi raiul –căci în mâinile noastre e acesta în viaţa de familie! -, fie iadul în care vom arde veşnic. Totul începe cu comunicarea, 8 cu cuvântul, cu cultura cuvântului. Ce mă izbeşte în prima scriere creştină, epistola Sf. Iacob, este tocmai capitolul dedicat „culturii limbajalui”, limbii, faptului cum vorbeşti, căci limba, spune el, este o armă care poate să construiască sau să distrugă. Sfântul Siluan l-a întrebat pe pr. Stratonic cum vorbesc sfinţii, iar acesta nu a ştiut ce să-i răspundă. Sfântul Siluan i-a zis: sfinţii nu vorbesc de la ei, vorbesc numai ce îi insuflă Duhul Sfânt să spună. Acesta ar fi idealul pentru noi toţi, dar să avem măcar criteriul iubirii. Când vorbiţi, amintiţi-vă că sunteţi responsabili pentru fiecare cuvânt, căci fiecare cuvânt bun pe care îl semănaţi în relaţia voastră poate să aducă poate nu mâine sau luna viitoare, nici la anul, ci în zece ani, roade bogate. Psihologia umană este foarte complexă, dar e un lucru pe care îl putem stăpâni: această ştiinţă de a vorbi cu dragoste, nu cu indiferenţă, ci cu dragoste; dacă fiecare cuvânt ar fi plin de dragoste atunci nu am face greşeli. Întrebarea a fost despre cum să transformăm această lume, ce putem face. În primul rând, să începem cu noi. O regulă de bază a vieţii creştine este tocmai aceasta: să nu încercăm să schimbăm cealaltă persoană, asta e lucrarea lui Dumnezeu, noi nu putem să o schimbăm decât prin propria noastră schimbare. Cum poţi da naştere iubirii în inima unei alte persoane? De ce Îl iubim pe Hristos? Pentru că este puternic? Pentru că ne iubeşte şi numai iubirea poate naşte iubire. Nu îl poţi constrânge pe celălalt să fie bun; singura armă pe care o deţinem noi creştinii este dragostea. Uneori mă înspăimânt când, la Spovedanie, vine câte o femeie şi spune: „Mi-am învăţat soţul să nu mai iasă cu prietenii, acum următoarea etapă spre desăvârşirea lui va fi să-l opresc să se mai uite la fotbal”. Şi mă gândesc: „Doamne, de unde încep? Sau pot să încep?” Ar trebui să învăţăm să iubim ce ne este dat. Există un cuvânt frumos, smerenie, începtul iubirii, acelaşi în limbile romană şi rusă. Vine de la cuvântul mir care înseamnă pace, iar prefixul „s-” ne indică că trebuie să ne aflăm „în pace”, a fi în pace cu ceva. În situaţia dată şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu trebuie să învingem răul nu în afară ci în noi înşine, să fim capabili să iubim. Dumnezeu ne-a poruncit să îi iubim şi pe vrăjmaşii noştri, nu avem nicio limită a dragostei, iar Hristos ne-a arătat şi ne-a îndemnat la aceasta. Sigur, nu vrem ca soţul sau soţia să se transforme în duşman ca să ne iubim vrăjmaşii, dar într-o relaţie avem această şansă de a împlini toată Evanghelia şi poruncile lui Hristos faţă de o singură persoană – începutul a fost pus la căsătorie: când v-aţi îndrăgostit aţi împlinit deja Evanghelia, căci eraţi gata să muriţi pentru persoana iubită. Începeţi deja cu desăvârşirea, dar învăţaţi apoi pe parcurs să vă apropriaţi acest har al dragostei, să împliniţi poruncile evanghelice şi realizaţi că tot ce spuneţi sau faceţi este veşnic, fiecare cuvânt are valoare veşnică. Dacă ne gândim la Evanghelie – în special Evanghelia după Sf. Ioan – ce este Evanghelia? Nouă sau zece conversaţii ale lui Hristos cu oamenii şi acestea au devenit revelaţia veşnică a lui Dumnezeu. La fel şi cu ce spunem noi, bun sau rău, totul este important. Încredinţaţi-vă că cu viaţa voastră, cu fiecare comunicare vă scrieţi evanghelia şi fiecare cuvânt pe care îl spuneţi poate fi un model de dragoste care să dăinuie veşnic. 2. Dacă eşti creştin, creştin-ortodox, ai vrea să te căsătoreşti şi nu găseşti un soţ/soţie creştin…ce credeţi despre căsătoria cu o persoană care nu este creştină, dar care este o persoană bună, morală? Poate fi o soluţie sau mai degrabă să rămân singur ? Cel mai bine este să faci voia lui Dumnezeu, ce vrea Dumnezeu. Soluţia practică este să mergi să întrebi un episcop, dacă el da binecuvântare sau nu, căci e foarte important 9 ce e binecuvântat de episcop. Dar la nivel personal cred că sunt cazuri în care aş acorda o şansă, căci iubirea poate să fie apostolică pentru acea persoană. Aş spune „da”, dar cu o singură condiţie: să îţi dublezi efortul tău de creştin, iar cu acest dublu efort să dezvălui dragostea lui Hristos care sălăşluieşte în tine, iar acea persoană necredincioasă te va urma de bunăvoie către Hristos. Când acea persoană va începe să se întrebe oare de unde vin acestea toate – această dragoste, această răbdare, această dispoziţie de jertfă până la moarte, smerenia fără margini – îşi va da seama că acolo e mâna lui Dumnezeu. Ca şi atunci când Hristos a hrănit 5000 de bărbaţi în pustie şi în final au crezut Lui. Dacă Îl poţi manifesta pe Hristos, dacă poţi să-L predici prin exemplul vieţii tale – nu prin cuvinte, Doamne fereşte!, căci cu toţii suntem buni predicatori, dar când e vorba de faptă şi trăire…Îmi place ce a spus pr. Sofronie odată: cineva s-a apropiat de el în timp ce mergea pe poteca de lângă mănăstire: „Părinte Sofronie, săptămâna trecută am devenit ortodox”, iar părintele s-a uitat la acea persoană şi a zis: „Ortodox ?! Hmmm, de vreo 70 de ani încerc să devin ortodox şi nam reuşit încă”. Dacă reuşeşti să întemeiezi o familie, o relaţie ortodoxă, adică o relaţie sfântă în care căsătoria are la bază sfinţirea inimii, aceasta nemaifiind lăsată în împrăştiere în toate direcţiile, să judece, să acuze sau să aibă gânduri urâte împotriva celuilalt, atunci vei deveni sfânt. Există o aberaţie majoră cum că există monahi şi mireni, ca şi cum ar fi o Evanghelie pentru monahi, una pentru mireni, Hristos pentru monahi şi Hristos pentru mireni, Raiul pentru călugări şi un alt Rai pentru mireni. Ce ridicol sună! Hristos ne-a lăsat nouă tuturor poruncile Sale şi posibilitatea de a ajunge la desăvârşire, e greşit să credem că asta e ceva pentru monahi şi nu pentru mireni. Dimpotrivă, toate acestea sunt şi pentru tine, ia-ţi crucea şi urmează Domnului, împlineşte toate poruncile Sale, în special în căsătorie. Îmi amintesc că am avut câteva discuții cu oamenii despre căsătorie, încerc să îi ajut să înţeleagă poruncile lui Hristos în contextul căsătoriei şi ne dăm seama cât de potrivite sunt aceste porunci în căsătorie! Cum îi poţi spune soţului tău: „dragă, lasă-mă să-ţi scot acest mic pai din ochi, când bârna atârnă în ochiul tău”?; înlătură mai întâi bârna din ochiul tău şi apoi vei găsi calea cum să-l ajuţi pe soţ pentru a scoate paiul. Una din sugestiile mele este că aceasta bârnă este tocmai atitudinea soţului sau soţiei, putinţa de a se disciplina, a învăţa, a se schimba pe sine– atitudinea aceasta este bârna pe care trebuie să o înlăturăm. În probleme să încercăm să găsim răspunsuri mai întâi cu rugăciune, căci acolo unde este dragoste, este implicat şi Dumnezeu; darul dragostei este foarte preţios şi nu trebuie să recurgem la el numai la final, ca la ultima soluţie posibilă. Încercăm să înmulţim talantul pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat, să vedem cum putem să-l lucrăm şi uneori vedem minuni: avem familii în parohia noastră unde am văzut cum după ani de zile unul dintre soţi s-a convertit la credinţa ortodoxă, în urma ascezei dragostei celuilalt, a efortului constant. Credeţi-mă că nimic nu e pierdut în ochii lui Dumnezeu, nici măcar o singură lacrimă, niciun moment de disperare sau de întuneric. Domnul ne va face biruitori – dacă încercăm şi încercăm şi încercăm – şi va fi izbânda noastră, căci după cum spune pr. Sofronie: am suferit pentru aceasta. De fapt, nu ştiu nici un caz în care răbdarea şi suferinţa oamenilor n-au adus roade. 3. Tema discuţiei este despre căsătorie, dar ce credeţi despre atâţia oameni care nu au soţ/soţie şi sunt singuri? Ce fel de dragoste trebuie să dăruiască şi să primească? 10 Aici este un alt subiect şi am putea avea o discuţie numai despre asta. Pot să vă dau un răspuns cu cuvintele lui Pavel Florensky – el spunea că sunt nenumărate căile prin care Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie, nenumărate feluri de a iubi; fiecare are calea sa, iar Dumnezeu are pentru fiecare o chemare. Părintele Syméon de la noi de la mănăstire (Essex) ar spune: „ce catastrofă, am două feluri de oameni: oameni căsătoriţi care vor să se despartă şi oameni singuri care vor să se căsătorească, nimic între..”. 4. Dacă într-o căsătorie soţul nu se poartă bine, este violent cu copiii, ce ar trebui să facă soţia pentru binele ei şi al copiilor? Tocmai de aceea avem astfel de discuţii înainte să se întâmple, căci e mult mai uşor să previi decât să tratezi. Ca şi cancerul – e mai uşor să previi sau să tratezi în stadiul iniţial decât atunci când este deja dezvoltat într-o boală fatală. Dacă ne aflăm într-o astfel de situaţie, Domnul să-l inspire pe preot, căci o persoană violentă este o persoană cu probleme mentale, bolnavă şi e dificil, nu mai avem de-a face cu o relaţie conjugală normală. Mesajul adresat familiilor ar fi să nu lase să se ajungă la această din cauza comportamentului propriu: de ce credeţi că din senin începe cineva să îşi bată soţia şi copiii? Ce este în spatele acestui fapt? S-a schimbat aşa de la o zi la alta? De la înger la demon? Trebuie să fie ceva în spate – o lipsă de atenţie, de dragoste, un gol, o lipsă de ceva. De exemplu, dacă o femeie sau un bărbat, soţ sau soţie, are această atitudine: „eu fac totul, iar el/ea nu face nimic, eu fac asta şi asta, iar el/ea nu-mi răspunde etc.”, numai această atitudine în sine duce la răcirea inimii celuilalt. La ce stadiu al răcirii se află deja inima celuilalt când începem noi să ne rugăm, asta nu mai ştiu, dar e timpul să îndreptăm aceasta. Am fost adesea mişcat de credinţa unor femei din Rusia, căsătorite cu bărbaţi suferind de alcoolism cronic. Într-un sat unei femei vecinii îi spuneau: „lasă-l, uită-te la el, nu e bun de nimic, e alcoolic”, dar ea le răspundea: „nu, căci am promis înaintea lui Dumnezeu şi înaintea bărbatului meu că îi voi fi alături în orice situaţie”. Vorbim acum despre lucruri serioase şi cred în puterea voastră de a înţelege. Pr. Sofronie spunea că deplinătatea deșertării de sine precede deplinătatea desăvârşirii; nimeni nu poate să iubească mai mult decât a iubit Hristos şi tot El ne este exemplul în a-L urma pe cruce, în suferinţă. Ce s-a întâmplat cu Hristos pe cruce? Ultimele Sale cuvinte – atunci când a fost părăsit de toată lumea şi de Dumnezeu, răstignit (atunci când nu îţi mai poţi împlini nimic din voia ta, absolut nimic, căci mâinile, picioarele sunt bătute în cuie, nu mai poţi face nimic) – au fost: „Părinte, de ce M-ai părăsit?” Iar cu ultimele puteri ale inimii a rămas credincios Tatălui, căci a zis „În mâinile Tale încredinţez sufletul Meu”. Ce s-a întâmplat? A spus: „Săvârșitu-s-a” – adică s-a împlinit, dragostea a ajuns la desăvârşire. Cât de mult putem să-L urmăm pe Hristos depinde de noi, iar Hristos ne învaţă şi care este măsura noastră, la care Îl putem urma. Sfinţii Părinţi ne avertizează că depăşirea acestei măsuri este ispită de la draci, ea trebuie decisă numai cu rugăciune şi discernământ duhovnicesc. Ţineţi minte că este mai uşor să distrugi decât să clădeşti – de divorţat se poate într-o clipă, se pot şterge imediat câţiva ani din viaţă petrecuţi lângă o persoană. Divorţul ar trebui să fie ultimul lucru la care să recurgem, să vedem întâi ce se poate face şi ca preot pot să vă garantez că dacă doi oameni de credinţă ortodoxă, soţ şi soţie, vin cu problema lor în Biserică şi fac ascultare de duhovnic îşi vor salva căsnicia dacă mergea spre distrugere sau şi-o vor face cetate întărită înaintea atacurilor vrăjmaşului. Acest lucru este posibil dacă oamenii fac ascultare; la fel şi monahii – de ce pentru monahi este foarte importantă mărturisirea gândurilor, ascultarea desăvârșită ? numai făcând 11 acestea îl pot împiedica pe vrăjmaş să le distrugă iubirea, inima, mintea. La fel şi în căsnicie, dacă oamenii vin la biserică, sunt dispuşi să asculte. Dacă omul care îşi bate copiii vine la preot şi spune: „Părinte, sunt aşa şi aşa, ce ar trebui să fac?”, dacă este capabil să asculte, să ceară ajutor, scăpare, să vină la Hristos, atunci Hristos îl va salva, va salva şi căsnicia sa şi îl va scoate din orice stare se va afla. Dacă este vorba despre o boală mintală care devine o ameninţare pentru viaţa soţiei sau a copiilor, atunci este o problemă medicală care trebuie discutată cu medicii de specialitate. 5. Ce ar trebui să facă soţul sau soţia când celălalt nu crede în Dumnezeu? Ce putem face să-l ajutăm pe celălalt? Am spus mai devreme: să-şi dubleze nevoinţa. Are de dat socoteală de două ori, să-şi dubleze dragostea, răbdarea, credinţa. Când puneţi astfel de întrebări v-aş întreba cum a întrebat o preoteasă cipriotă: „De câte ori pe zi vă rugaţi ca soţul dvs. să devină ortodox? De câte ori? Niciodată? Şi vreţi ca Dumnezeu să vă ajute?” Trebuie să vă rugaţi mult pentru soţul sau soţia care nu este ortodoxă. Cred că preoteasa ne-a adresat această întrebare tuturor. Când vrem ceva şi ne plângem să ne întrebăm de câte ori pe zi am îngenuncheat şi L-am rugat pe Dumnezeu să ne ajute. Dacă nu am făcut-o, înseamnă că acel lucru nu este cu adevărat important pentru noi, este numai o întrebare abstractă. ***
1 © Parohia “Toti Sfintii” din Namur, Belgia. Traducerea apare cu binecuvântarea pr. Siluan Osseel, Parohia “Sf. Nectarie”, Eindhoven. 2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu